Ture



Pe urmele zeilor

intre 5 Jun 2010 si 13 Jun 2010
in masivul Multi pe traseul Litochoro Muntele Olimp vf. Mytikas Meteora Ioannina Perama M-tii Pindului Vf. Astraka vf. Gamilla Mikro Papingo Kipi Monodhendri Canionul Vikos Mikro Papingo Methoni
impreuna cu Cristina, Ştefan, Oana Roua, Oana Montana, Gabi, Loredana, Monica, Radu

A venit si noaptea plecării, vineri, 07.06, când burduşite cu bagaje si băgăjele, maşinuţele noastre au pornit-o in viteza spre Bucureşti, de unde ni s-a alăturat ultimul membru al echipei, Radu. Traversăm ce-a mai rămas din Românica noastră dragă, intrăm dis-de-dimineaţă in Bulgaria pe la Ruse, pe care o străbatem de la nord la sud ocolind Sofia, mai apoi ajungem la Kulata, punctul de frontiera cu Grecia. Intrăm fără probleme, rulăm lin pe autostrăzile si prin tunelurile grecilor, dar cu îngrijorare din cauza primelor rafale de ploaie si a norilor care se adunau in timp ce ne apropiam de prima noastră destinaţie, staţiunea Litochoro, la malul mării Egee si la poalele Muntelui Olimp. Buletinul meteo studiat acasă ne avertizase de cele câteva zile cu ploaie, insa speranţa noastră nu s-a risipit, chiar dacă norii erau destul de ameninţători si acopereau complet cerul de deasupra muntelui pe care intenţionam sa-l urcăm chiar de a doua zi dimineaţă. Ne-am informat la Centrul Turistic din Litochoro, unde ni s-a spus ca vremea va fi destul de capricioasă, ceea ce ne-a făcut sa ne schimbăm planul iniţial. Am descălecat aşadar sâmbăta seara la Plaka unde ne-am instalat corturile in campingul de la malul mării (9 eur/ pers.) si am hotărât sa amânăm urcarea pe Olimp, şansele de ploaie fiind destul de mari.
Ziua 1: Odihniţi, cu bateriile încărcate si motoarele turate, si contrar aşteptărilor, cu un cer degajat deasupra noastră, ne-am echipat pentru un traseu uşor, o porţiune din cel marcat cu E4,  care începea din oraşul Litochoro, prin defileul Enippeas, pana la Prionia, „tabăra de baza” de pe traseul către vf. Mytikas. Radu a negociat cu doi taximetrişti sa ne ia pentru întoarcerea in oraş, din Prionia fiind 17 km de şosea până jos in Litochoro. Traseul prin defileu, săpat de râul cu acelaşi nume, şerpuieşte pe o poteca înconjurată de pădure si vegetaţie si amenajată chiar cu trepte din stânci sau buşteni, partea cea mai frumoasă fiind insă râul rece si limpede ale cărui ape curgeau vijelioase in mici cascade pe alocuri, uneori trebuind sa traversăm nişte poduri din lemn care întretăiau cursul apei. Soarele ne trimitea si el căldura lui binevoitoare, stâncile din jur ne uimeau prin diversele culori si forme, dar o privelişte care nu putea fi deloc ignorată ne-a fost oferită cu generozitate de cei câţiva trail-runneri care se antrenau pt. maratonul Olimpului, prin etalarea unui fizic si a unei voinţe de invidiat. Clătindu-ne ochii si răcorindu-ne in apa râului, am trecut si de un mic schit săpat in stâncă, si intr-un ritm lejer,  in 5-6 ore am fost sus la Prionia. Radu ajunsese de mult timp si ne aştepta, fiind cel care pe tot parcursul mini-expediţiei noastre ne-a impus un ritm alert, printr-un motto adoptat de voie-de nevoie de toţi membrii echipei: „Hai, grăbiţi-vă că suntem in concediu !!” Ha-ha, aşa să tot pleci de-acasă.  Am coborât In Litochoro cu cele doua taxiuri (25 eur x 2) si am rămas in acea seara la acelaşi camping, unde unii au făcut chiar prima baie in liniştita si curata Mare Egee.
Ziua 2: Ne-am trezit devreme pentru a avea timp suficient sa parcurgem traseul ce urma sa ne ducă pe vârful cel mai înalt al Greciei, Mytikas, de 2917 m si înapoi. Echipaţi corespunzător, cu cer senin si cu încălzirea făcuta in ziua precedentă, am mers cu maşinile noastre de data asta pană la Prionia (1.000m). De acolo pe poteca marcată tot cu E4 am urcat in aprox. 3 ore pana la refugiul A, aflat la 2.100m, bine amenajat si dotat, unde ne-am aprovizionat cu apă si am continuat spre ţinta noastră, de data asta peisajul fiind deosebit de cel de până acum, copacii si vegetaţia dispărând treptat pe măsură ce luam in altitudine, acum fiind înconjuraţi de stâncă si grohotiş. Zăpada am întâlnit-o doar in câteva căldări si culoare, inclusiv in cel pe care l-am traversat de pe vf. Skala pe vf. Mytikas. Acea porţiune fiind cea mai spectaculoasă prin expunerea verticală presupunând căţărare cu ajutorul mâinilor, ne-a oferit si cea mai mare satisfacţie, pt. ca vârful Skala (2.800m) e ca o coamă domoală, pe când vf. Mytikas (2.917m)  presupune traversarea acestui culoar stâncos destul de dificil pt. neexperimentaţi. Urcuşul in total ne-a luat 6 ore. Pe vârf, am încercat sa invocam zeii la o consfătuire, dar n-au vrut sa fie deranjaţi, eram destul de numeroşi, alături de nişte slovaci, si nu s-au lăsat provocaţi. Ba chiar ne-au dat de înţeles ca e cazul sa ne retragem, prin norii si ceaţa care începeau sa ne învăluie, aşadar am început coborârea si in 4 ore eram din nou in parcarea de la Prionia. Pe seară, fericiţi, am sărbătorit cu o bere de-a lor, Mythos, la o terasă de lângă plajă.
Ziua 3: Ziua se anunţa toridă prin căldura soarelui de dimineaţa. Am lenevit cu toţii la plajă si la o baie in mare, după care ne-am strâns bocceluţele si am plecat mai departe pt. a atinge si celelalte puncte de pe itinerariul nostru. Am mai parcurs încă 140 de km pe autostradă pana la Meteora, o zona fascinantă prin verticalitatea si netezimea stâncilor de mari înălţimi, loc unde au fost săpate in stâncă sau construite din piatră si lemn câteva mănăstiri, unele suspendate la inăltimi de pana la 400m. E o zona cu puternic caracter religios, fiind un important aşezământ monastic creştin-ortodox si de pelerinaj religios. Unele din mănăstiri sunt bine păstrate si funcţionează, iar altele, aflate efectiv pe vârf de stâncă, sunt accesibile doar printr-un sistem de funiculare, mici vagonete cu care se transportă oamenii sau bunurile. Înainte de descoperirea acestui sistem, se spune ca doar cu ajutorul unor scări foarte lungi si a unor frânghii reuşeau călugării sa urce sau sa fie ridicaţi pana la adăposturile lor din piatră, in caz de pericole ei trăgând in sus scările si scăpând de ameninţările vremurilor. Dar noi, fiindcă era extrem de cald si am prins si ziua in care erau închise pentru public, ne-am mulţumit doar cu poze si cu cativa magneţi de frigider ca si amintiri din zonă. Am gonit după aceea cu mare viteza către următorul punct de pe traseu, oraşul Ioannina si peştera Perama. Insă am ajuns exact la fix la ora la care peştera s-a închis, aşa ca am fost nevoiţi sa amânam vizita pentru a doua zi. Am găsit campingul din Ioannina, situat pe malul unui lac si cu o privelişte deosebită asupra unui versant muntos, unde am stat încă o noapte in condiţii foarte bune (10 eur/ pers).
Ziua 4: Am vizitat aşadar si peştera Perama, cea mai mare peşteră din Grecia deschisă publicului, aflata inca in curs de formare începând de acum 1,5 milioane de ani, descoperita in anul 1940 in interiorul dealului Goritza. Este o peşteră foarte întinsă si adâncă, cu multe galerii, tuneluri si nenumărate formaţiuni calcaroase, stalactite si stalagmite, de diferite dimensiuni si forme, căpătând denumiri date in timp de exploratori sau localnici, in funcţie de imaginaţia acestora. Ieşind din nou la lumina zilei, n-am mai zăbovit, ci ne-am urcat iar in maşini, cu destinaţia: regiunea Zagoria si Munţii Pindului, zona muntoasă cea mai importantă si vastă a Greciei. Următoarea oprire a fost sătucul Mikro (Micul) Papingo format din doar câteva case de piatră si o bisericuţă, punctul nostru de plecare intr-un traseu ce avea sa ne duca in mai multe direcţii pe acest masiv muntos. In după-amiaza acestei zile ne-am luat rucsacurile grele in spate, cu provizii pentru două zile si am urcat pe cărarea marcata O3, pana la refugiul Astraka, aflat la 1.930m in şaua dintre vf. Astraka si vf. Lapatos, urcuş făcut in 3 ore. Urma sa ne obişnuim cu un ciudat mod de a marca traseele, am putut observa in următoarele zile ca grecii nu folosesc marcaje ca la noi, ci doar tăbliţe prinse de copaci cu inscripţia O3, iar pe alocuri, pe stânci sau pietre de-a lungul potecii, doar pete de vopsea roşie, pe care uneori trebuia sa fii foarte atent sa le dibuieşti. De la refugiu am coborât jumătate de ora intr-o căldare glaciară in care se formase si lacul Xerolimni, acesta fiind locul ideal unde ne-am instalat corturile pt. prima noapte petrecută la altitudine, fără nici o taxă de campare. In acea seară, pană la apusul soarelui, am profitat de timp si am făcut traseul ce urca o pantă si cobora până la „lacul Dragonului” (Drakolimni) de unde alte abrupturi stâncoase impresionante ni s-au deschis privirilor. Întorşi la corturi, am savurat din nou delicioasele supe instant, conserve de carne si paste deshidratate ce făceau parte din extraordinarul nostru meniu de expediţie si care ne-au pregătit pt. un somn odihnitor in liniştea asurzitoare a munţilor, nederanjată decât de sforăitul timid al lui Radu.
Ziua 5: Treziţi devreme din somn, am început sa ne minunăm unul de celălalt de cat eram de umflaţi la faţă, nu se ştie daca din cauza altitudinii „extreme” sau din cauza cantităţii mari de sare si a conservanţilor din mâncarea si mai „extremă”. Avea sa fie o alta zi plina, in care am parcurs un traseu circuit de 9 ore cu pornire de la refugiu, de unde am urmat marcajul „vopsea roşie” si „momâi” până pe vârful Astraka, la 2.437m. De sus peisajul cuprindea zări întinse si alte creste muntoase, însuşi vârful pe care stăteam noi fiind punctul maxim al unui perete vertical pe o parte, si al unui versant lin pe cealaltă. Am traversat fâşii de zăpada pe alocuri, ciudăţenia cea mare fiind in schimb tipul de rocă întâlnit, de natura calcaroasă, foarte aderentă, insa dispusă in plăci ca nişte foi de napolitane, amestecate cu sedimente roşiatice sau gri-verzui de origine necunoscută mie. Cert e ca in drumul nostru spre cel de-al doilea vârf, Gamilla, de 2.497m, am rămas cu toţii surprinşi de modul in care factorii climatici au reuşit sa erodeze si sa sculpteze adevărate „crevase” in blocurile de stâncă de odinioară, lăsând in timp un platou presărat cu pietre si bolovani de toate dimensiunile si formele imaginabile. Soarele dogoritor de amiază ne-a înmuiat la un moment dat, dar ne-am bucurat din plin si de o bogată varietate de flori sălbatice de toate culorile si speciile, de la brânduşe pana la narcise, de nu mai dovedeau fotografii noştri sa pozeze aranjamentele florale întâlnite. Înapoi la corturi, in noaptea rece, am adormit cu munţii in gând si cu înălţimile si veşnicia lor in suflet.
Ziua 6: Am părăsit căldarea ce ne-a fost reşedinţă pentru doua zile si in 2 ore ne-am grăbit sa ajungem înapoi la Mikro Papingo. Deşi plănuisem sa facem azi si traseul de 6 ore prin Canionul Vikos, mai aveam o bucată de şosea pana in satul Monodhendri de unde ne-a fost recomandat sa începem si nu ne-am fi încadrat in timp Asa ca am renunţat la acest plan si am luat-o mai uşurel, relaxându-ne cu o masă de prânz binemeritată, cu brânză si salată grecească, la un micuţ restaurant din Mikro Papingo. De acolo, in drum spre Monodhendri, ne-am oprit sa admirăm vestitele poduri arcuite din piatra de lângă Kipi, unde am dat si de un perete de escaladă surplombat echipat cu bucle (pe care le-am lăsat acolo, da?!!) Am savurat un pepene roşu pe malul apei si apoi am ajuns in Monodhendri, unde ne-am petrecut noaptea cea mai lungă si obositoare din toată excursia, dormind pe prispa unei biserici, in triluri de păsărele certăreţe si lătraturi de câini somnambuli.
Ziua 7: Canionul Vikos, cu lungimea de 20 de km, situat in parcul naţional Aoos – Vikos, este o atracţie turistică de referinţă, fiind cotat la 1100m lăţime intre margini in unele zone si 900 m adâncime, fiind al doilea ca adâncime din lume. A fost săpat timp de milioane de ani de către râul Voidomatis, care apare si dispare pe alocuri de-a lungul traseului de 12 km parcurs de noi, după ce-am coborât abrupt in chei din Monodhendri din nou pe poteca marcată cu „vopsea roşie” si tăbliţe O3. Am avut parte de peisaje spectaculoase pe tot traseul, pereţi impresionanţi de calcar sau rocă dolomitică ce se ridicau la înălţimi ameţitoare, vegetaţie verde, umeda, luxuriantă, bolovani uriaşi desprinşi si căzuţi pe patul râului curgând in ape mai repezi sau mai liniştite. Pe final de traseu, şoferii noştri au luat-o înainte fiind nevoiţi sa se întoarcă in Monodhendri sa recupereze maşinile, iar noi ceilalţi, trecând de porţiunea in care râul izvorăşte din nou in şuvoaie reci si limpezi din stâncă, am traversat apa, lăsând in urma răcoarea si am urcat pieptiş, in plin soare si căldură năucitoare in direcţia Mikro Papingo, unde ne-am regrupat cu toţii si am schimbat impresii la umbra terasei aceleiaşi mici taverne din sat. Asta a fost ultima zi de hiking, trekking, sau mai pe româneşte „bălăureală” prin fascinanta natură si diversele forme de relief al Greciei, spre seară luând direcţia Salonic, insa înainte de ieşi din Grecia am înnoptat la un camping la malul mării in localitatea Methoni (6 eur/ pers)
Duminică toată ziua a durat drumul in sens invers, înapoi spre casă, după miezul nopţii ajungând fiecare cu bine in pătucurile noastre, numa’ buni de muncă pentru a doua zi.
Cam asta a fost mini-expediţia noastră, cele 9 zile de  concediu au trecut foarte repede, iar acum închei aceste rânduri de la biroul meu, cu bucurie si satisfacţie deplină pentru ceea ce am făcut, văzut, întâlnit, cunoscut, că există atâtea locuri frumoase in lumea asta si că ne-am putut permite să ne îndeplinim o dorinţă, un vis, un plan.
Mulţumesc tuturor celor implicaţi mai mult sau mai puţin in organizare si desfăşurare!!! Si nu uitaţi: Grăbiţi-vă când sunteţi in concediu!!!





Lacul Xerolimni

Canionul Vikos


Enippeas

Defileul Enippeas


Vedere din Litochoro

Pod de piatra din Kipi


Alt pod de piatra din Kipi

Meteora


Olympul

Urcusul spre Skala


Vf. Mytikas

Vf. Skala


Vf. Astraka

Zagoria

Inapoi