Ture



Marathon 7500 "Dulce - amarui"

intre 15 Jul 2010 si 18 Jul 2010
in masivul Bucegi pe traseul prea multe...
impreuna cu Adi, Loredana

Când te hotărăşti sa participi la o asemenea competiţie nu ştii exact ce te aşteaptă, faci planuri, antrenamente, simulări, insa nimic nu se ridica la nivelul experienţei trăite in zilele 15-18 iulie.

Ajungem joi seara (Oana Roua, Oana Montana, Adi Papuc si eu), la tabăra de baza de unde urma sa se dea startul, Salvamont Peştera. Ma uit in jurul meu, oameni care mai de care mai bazaţi, mai antrenaţi, si ii vad si  pe adevăraţii maratonişti, cuplurile Tănase si Fodor. Ma bucur ca ne aşezam corturile langa ale lor, pentru ca am putut observa ca sunt nişte oameni absolut normali in jurul cărora te poţi simţi foarte bine. Niciodată nu m-am gândit sa particip la acest concurs cu ideea de a câştiga, insa mi-am dorit sa termin, dar cum am pornit ca echipa, scopul nostru era sa obţinem un timp de cca 30 de ore. Cu gândul asta mă bag in sacul de dormit si aştept trezirea pentru a mă alinia la start. 

Vineri, 16 iulie, ora 6.00. Se da startul. Se aleargă nebuneşte. Încerc sa ţin un ritm constant, nu reuşesc, nu ştiu traseul, nu ştiu sa dozez energia, imi e teama sa nu risipesc acum totul, si pe mai târziu  sa nu mai pot. Cuvântul abandon nu intra in accepţiunea mea si nici in cea a lui Adi. Merg in urma lui Adi in ideea de a-mi regla respiraţia si de a-mi găsi ritmul. Eşec total, ajungem la P1 (Cab. Vf. Cu Dor) si timpul nu e tocmai satisfăcător. Încerc sa ma mobilizez si sa scot timp mai bun pe drumul forestier care ne-a dus pana la P2 (Poiana Stanii), încep sa ma aliniez la ritmul impus de ceilalţi, depăşim o prima echipa de masculin, ma încurajează acest moment. Il rog pe Adi sa stăm mai apropiaţi pe traseu, pentru ca îmi pot tine un ritm mai bun langa el. Treaba e in regula si ajungem in P3 (Piatra Arsa). Aici suntem pe locul 5. Ma rog măcar acest loc sa-l menţinem. Si urmează coborârea, ce bine, mă relaxez si eu. Sunt odihnita, deocamdată coborârea nu ar trebui sa-mi facă probleme. Glezna se comporta bine, aşa ca, sa-i dau la vale. Nu se poate, multa piatră, poteca îngustă. Adi aleargă, încerc sa ma tin după el, nu pot. Ma încearcă primul sentiment de frustrare. Alerg haotic. Ne întrece alta echipa de mixt. Găsim o scurtătură pe traseu, care nu mă avantajează. Încerc sa menajez glezna, nu pot cobori pe bolovanii mari si umezi. Vad ca pierdem timp, si hotăram sa ieşim in poteca de unde in sfârşit alergam, pana in P4 (Ref. intre Jepi). Urmează un urcuş pe Jepii Mici.

Moment de declin moral pentru mine. Nu pot trage mult la deal. Panta mi se pare groaznica. Ajungem după o rafala de ploaie care ne prinde in cabana Caraiman, in P5 (cabana Babele). De aici coboram spre P6 (Salvamont Peştera). In sfârşit e mai bine. Ajunşi acolo, suntem conform graficului, stăm o ora si mâncăm, ne relaxam. Abia am parcurs o treime din traseu si este ora 16.05 când ne urnim din loc.

Pauza ma reîmprospătează, si parca panta pe care trebuie sa o urc nu mi se mai pare atât de urata. Când urc, vad coborând paralel cu noi fetele, ne recunoaştem, ne strigam, ce bine m-am simţit. Strig la ele sa alerge, sunt deja pe podium. Ah, chiar mă simt mai bine. Urmează P7 (cabana Omu). Facem o noua realimentare, si coboram pe Valea Cerbului. Nu pot tăia serpentinele traseului, aşa ca mă conformez, si încerc sa menţin un ritm constant de mişcare. Imi dau seama ca pierdem timp, il ţin in frâu pe Adi, iar obiectivul de timp al echipei nu va fi atins. Mergem o bună bucată de traseu in spatele unei echipe de masculin, pana când depăşim si începem sa alergam sa recuperam timpul pierdut. Trebuie sa ajungem la Gura Diham (P8). Iesim din traseu pe o scurtătură, unde cobor mai mult pe fund si  pe burtă, dar după, dăm intr-un drum forestier, unde încep sa alerg, alerg si vad cealaltă echipă de mixt care ne depăşise la Piatra Arsa. Mi se ridică moralul si nu mă opresc din alergare pana la punctul de control. I-am depăşit. Suntem echipa nr. 4 la mixt, dar timpul mă presează. Stăm 30 de min sa mâncam pentru ca urmează, aşa cum ni s-a zis la Omu, adevărata probă de anduranţă, un urcuş pana la Cabana, pe traseul Prepeleac – Bucsoiu. Si au avut dreptate. Ajungem la ora 23.30 la P9 (La Prepeleac) si de aici urcuş prin jungle muntelui, si  pe pereţi de stancă, pana pe creasta muntelui. La acest moment trebuie sa recunosc sa experienţa si responsabilitatea lui Adi au salvat interesele echipei ACB 2. A scos GPS-ul si am ieşit cu bine din multe suişuri cu genunchii la piept, si coborâşuri care trebuiau sa ne urce la Omu, nu sa ne coboare. Si aşa ajungem pe noapte la ora 2.30 la Cabana (P10). Aici ne aştepta Oana, cu supa calda, si cu paste gătite, noi numai cat sa mâncam, sa ne schimbam, si sa ne odihnim un pic. Mulţumesc Oana Roua! Dormim cam o ora, la 5 ne ridicam. Coşmar, ma aşteptam sa ma doară muşchii, insa nu, se pare ca din cauza temperaturii scăzute in camera in decursul nopţii am răcit. Ma încearcă o senzaţie de rău. Mâncăm si pornim din nou la drum. Eu mai mult cu stomacul gol, nu pot manca. Urmează o coborâre urată, mizam pe ea sa câştigam timp, insa nu pot, îmi e prea rău, abia mă târăsc. Adi e mereu înainte, se uita spre mine. Înnebunesc, nu o sa pot scoate timpul propus, si asta din vina mea. Ajungem la P11(Ciubotea), unde organizatorii ne dau ceai cald si paste. Excelent. A fost suficient cat sa ma mai pun pe picioare. Plecam grăbiţi sa găsim traseul bun către Valea Gaura. Nu m-am întrebat de ce se cheamă aşa. Acum ştiu. Te simţi ca in străfundurile muntelui. Adi imi zice ca avem de urcat 1500 m diferenţa de nivel. Îmi fac repede o analiza personala, si-mi dau seama ca am pierdut pariul cu mine. 30 de ore nu mai este un obiectiv palpabil. Nu pot urca bine cu stare de rău, si cu un soare nemilos deasupra mea. Mă ajuta mereu Adi care tine ritmul si ajungem din nou după 3 ore la P 13 (cab Omu). Acolo, surpriza, atât Roua cat si Montana ne aşteptau. M-am bucurat nespus. Încurajările lor m-au pus pe picioare si supa gata scoasa de pe primus.

Îmbărbătată si plină de energie, conştienta ca mai sunt doar 17 km, merg grăbită către următorul punct de control. In sfârşit e un ritm care e pe măsura coechipierului. Imi pare rau ca l-am ţinut atâta timp legat de un ritm lent si fluctuant. Trecem si de P14 (Poiana Gutzanu) si ma gândesc ca mai e atât de puţin. Vreau sa sa termine, vreau sa se termine tortura pentru Adi. E obosit. N-a dormit de 3 zile. Trag tare, si dam in drumul forestier care ne duce către Padina, Sosire Salvamont Peştera. Pe acesta bucata mai întrecem o echipa de masculin. Ne facem calculele suntem pe locul 14 la general si 4 la mixt. Am un gust amar. 36 de ore, mult peste cat ne plănuisem noi, si doar din vina mea, n-am tras când am putut. Ma consolează totuşi gândul ca am terminat, si ca va fi un next time, sper ca mult mai bine, acuma sper sa găsesc si un coechipier care sa fie la fel de motivat pe cat sunt eu acuma.

 

Mulţumesc fetelor pentru „asistenta tehnica” si sprijin moral, Oanei Montana, ca mi-a arătat care e treaba cu "maratoanele" si nu in ultimul timp lui Adi, partener la aceasta experienţă frumoasă. Nu pot fi egoistă si trebuie sa recunosc sa e o experienţă frustrantă, ma apasă gândul la acele 30 de ore nerealizate.



Inapoi